“Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva in lumea aceasta, pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N-ar fi de o mie de ori mai preferabila o retragere intr-un colt indepartat de lume, unde nimic din ceea ce alcatuiese zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba nici un ecou? Am renunta atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si n-am castiga nimic. Dar ce sa castigi in lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice castig n-are nici o importanta, care sunt iremediabil nefericiti si singuri. Suntem toti atat de inchisi unul altuia! Si daca am fi atat de deschisi incat sa primim totul de la celalalt sau sa-I citim in suflet pana in adancuri, cu cat I-am lumina destinul? Suntem atat de singuri in viata, incat te intrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al exisentei umane. Este un semn de mare deficienta in vointa de a trai si a muri in societate. Mai pot exista mangaieri in momentele din urma? De o mie de ori este mai preferabil sa mori undeva singur si parasit, cand nevazandu-te nimeni poti sa te stingi fara teatru si poza. Mi-e scarba de oamenii care in agonie se stapanesc si isi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sunt arzatoare decat in singuratate. Toti aceia care se vor inconjurati in agonie de prieteni o fac dintr-o frica si dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale.Ei vor sa-si uite momentul capital de moarte.De ce nu au un eroism infinit, de ce nu incuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teama dincolo de orice limita? Suntem atat de separati de toate! Si tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adanca si mai organica este moartea in singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zambete, de prieteni si chiar de moarte. Si te intrebi paradoxal daca mai exista altceva decat neantul lumii si al tau.”
Emil Cioran
